Bijuterii cu demoni și diavoli: de ce apar simbolurile întunecate pe inele

Obiceiul chiar e vechi. Peșterile paleolitice adăpostesc mai multe figuri citite ca având coarne sau ca fiind pe jumătate animale, iar cele magdaleniene au peste 11.500 de ani — deși de atunci se discută cât din faimosul „Vrăjitor” de la Les Trois-Frères e coarne și cât e creionul lui Henri Breuil. În Asiria și Babilonia, de la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., oamenii purtau amulete cu demonul Pazuzu tocmai pentru a ține departe un demon mai rău: Lamashtu, învinuită pentru morțile la naștere. Să porți monstrul ca să oprești monstrul este cea mai veche mișcare din toată povestea asta.

Așa că atunci când cineva poartă un inel cu diavol sau un pandantiv cu demon, de obicei nu face o declarație teologică. Se conectează la ceva mult mai vechi — obiceiul uman de a purta fața a ceea ce ne sperie, ca mod de a-ți revendica puterea asupra lui.

Înainte de istorie, întrebarea care aduce aici cei mai mulți oameni: dacă porți un inel cu demon, înseamnă că ești implicat în ceva întunecat? Nu — nu prin sine. Un simbol pe mână nu este o mărturisire de credință. Aceeași piesă se citește ca evlavie, ca teatru, ca sfidare, ca doliu sau ca simplu gust, în funcție de cine o poartă, iar asta e valabil pentru această imagistică de când o cioplește cineva.

Garguie, grotești și confuzia de la Notre-Dame

Să începem cu îndreptarea, fiindcă aproape tot ce se scrie pe temă repetă aceeași greșeală. Faimoșii monștri de la Notre-Dame — inclusiv cel cu coarne și bărbia în palme, pe care l-a văzut toată lumea — nu sunt medievali. Aparțin campaniei de restaurare a catedralei din 1843-1864, concepuți de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc și ciopliți de sculptorul Victor Pyanet ca creații noi, nu ca reproduceri arheologice. Demoni medievali are Notre-Dame, ce-i drept. Sunt jos, la nivelul ochilor, pe portalul Judecății de Apoi, târând osândiții — nu sus, pe linia acoperișului, unde se fac fotografiile.

Explicația cu paznicii, pe care o citești peste tot — o față de demon pe exteriorul bisericii ține răul afară — este o lectură modernă de istoria artei, nu ceva ce ar fi consemnat constructorii medievali. Alții citesc aceleași sculpturi ca răul înfrânt și închis în afara spațiului sacru, ca învățătură morală, sau ca pietrari amuzându-se acolo unde nu se uita nimeni important. Și nimeni nu a produs o sursă medievală pentru regula că o sculptură mai monstruoasă ar fi protejat mai puternic. Regula aceea e a noastră, nu a lor.

Merită ținut vocabularul în ordine, pentru că e partea pe care nu o contestă nimeni. O garguie este un jgheab — un gâtlej cioplit care aruncă apa de ploaie departe de zid. Monștrii pur decorativi sunt grotești, iar figurile din galeria de la Notre-Dame sunt himere. Limba de zi cu zi a turtit toate trei într-un singur cuvânt. Un inel cu craniu de diavol înaripat împrumută aspectul, nu funcția, și la fel se întâmplă cu majoritatea modelelor noastre de inele gotice — aripile și dinții dezveliți arată spre ceva, nu evacuează nimic.

Despre felul în care stilul gotic modelează bijuteria modernă, am trasat linia de la catedralele secolului al XII-lea până la inelele de argint de astăzi.

Oni și Hannya — măști japoneze de demoni în argint

Demonii japonezi nu se suprapun peste ideile occidentale despre rău. Oni sunt ființe cu coarne din tradițiile amestecate populare, budiste și kami ale Japoniei, cu practica exorcistă chineză în fundal — periculoși într-o poveste, pedepsind răufăcătorii în următoarea, împărțind binecuvântări la sărbătoarea din sat în cea de după. La Setsubun cineva își pune masca de Oni, iar gospodăria aruncă în el cu boabe de soia prăjite strigând oni wa soto, fuku wa uchi: demonii afară, norocul înăuntru. Demonul este alungat din casă. Nu absoarbe nimic în locul tău.

Masca Hannya este ceva mult mai îngust: un rol precis din teatrul nō, o femeie prefăcută în demon de gelozie, furie și durere, folosită într-o listă scurtă de piese — Aoi no Ue, Dōjōji, Kurozuka. A o numi tragică mai degrabă decât rea se potrivește cu unele dintre ele și scârțâie la altele; în Kurozuka este o căpcăună încă înainte de ridicarea cortinei. Ce face cu adevărat cioplitura este să susțină două lecturi deodată, iar actorul hotărăște pe care o vezi: înclină masca în jos și arcada umbrește ochii în durere, ridic-o și aceiași ochi prind lumina ca furie. Nō are nume pentru ambele mișcări — kumorasu, a înnora, și terasu, a lumina. Asta cumpără oamenii odată cu tatuajele Hannya și cu un inel cu mască Hannya din argint, oricum l-ar numi fișa produsului.

Am tratat fiecare dintre ele mult mai pe larg, separat: ce este de fapt un Oni — inclusiv codul culorilor și cele patru roluri ale figurii — și povestea Hannyei în teatrul nō.

Diavolul creștin — adversarul ca avertisment

Aici versiunea populară greșește de două ori. Scriptura chiar îi dă coarne Satanei: Apocalipsa 12 descrie „un balaur mare, roșu, cu șapte capete și zece coarne”, iar șase versete mai încolo numește acel balaur „diavolul și Satana”. Ce nu îi dă Biblia niciodată sunt copitele, furca și barba de țap. Iar pachetul ordonat al diavolului-țap este mult mai tânăr decât se presupune. Istoricul Ronald Hutton o spune direct: până când influența zeului grec Pan a ajuns la cultura victoriană și edwardiană, „Diavolul era reprezentat în multe forme parțial animale diferite”, și abia atunci a căpătat „coarne de țap, barbă și copite ca echipament standard”. Derivarea din celticul Cernunnos, repetată peste tot pe internet, se întoarce la teza lui Margaret Murray din anii '30, pe care Hutton o declară pur și simplu greșită.

Diavolii medievali și renascentiști erau mai degrabă o menajerie decât un tip — cu formă umană, bestială, verzi, roșii, negri, cu coarne, cu gheare, înaripați, purtând cârlige sau bâte, în funcție de atelier și de secol. Două versiuni literare au prins însă adânc. Infernul lui Dante se încheie cu Lucifer înfipt până la brâu în gheața Cocitului, iar el nu este monstrul cu trei capete cum e descris: un singur cap purtând trei chipuri, roșu, negru și alb-gălbui, o parodie acră a Treimii. Paradisul pierdut al lui Milton i-a dat apoi o voce atât de bună, încât cititorii se ceartă de atunci de partea cui e poemul.

În bijuterii, iconografia diavolească din această linie semnalează de obicei conștiința mortalității și a ispitei — nu fidelitate. Este același impuls care stă în spatele bijuteriilor memento mori: să porți o reamintire că întunericul există, tocmai pentru că alegi să-l privești în față. Un inel craniu diavol cu onix negru duce această greutate — umbră și piatră pe aceeași mână.

Lilieci, vampiri și Moartea cu coasa

Nu fiecare simbol întunecat e demon, dar circulă prin aceleași cercuri. Imageria liliacului se leagă de folclorul vampiric — Dracula lui Bram Stoker, din 1897, a contopit liliacul cu amenințarea aristocratică. Înainte, în cultura chineză, liliacul însemna noroc (cuvântul pentru liliac, fú, sună ca cel pentru noroc). Un inel liliac-vampir 3D stă fix la intersecția celor două lecturi — întunericul occidental și norocul oriental.

Moartea scheletică pe care arta europeană a produs-o în secolul ciumei negre a fost mai întâi egalizatoare și abia apoi secerătoare. În dansul morții îi ia pe rând pe papă, pe împărat, pe rege, pe jurist, pe țăran și pe cerșetor, iar ordinea acelui șir este toată ideea. Coasa, clepsidra și gluga neagră s-au adăugat mai târziu, din imagistici separate ale secerișului și ale Timpului, iar numele englez „Grim Reaper” nu este atestat decât în 1847. Un inel craniu cu Moartea cu coasa poartă ideea mai veche și mai bună. Nimeni nu are întâietate în fața mortalității.

Aceste simboluri împart un fir comun cu simbolistica inelului cu craniu: disponibilitatea de a privi la ce evită majoritatea.

Imagistica întunecată în cultura biker și rock

Cultura motociclistă a adoptat devreme imagistica diavolească. În 1948 funcționa un club Hells Angels în Fontana, California, iar numele era deja în aer: Howard Hughes îl pusese pe un film în 1930, iar mai multe unități de aviație din timpul războiului îl purtau. Relatarea clubului însuși i-o atribuie lui Arvid Olsen, care a zburat în escadrila de vânătoare Hell's Angels a Tigrilor Zburători, și neagă explicit că l-ar fi luat de la 303rd Bomb Group, pe care o citează majoritatea articolelor. Oricum ar fi, referința era aviația, nu teologia. Un craniu cu coarne pe un inel sau pe o emblemă face ce făcea un nume de escadrilă: le spune străinilor să păstreze distanța.

Heavy metalul a preluat de acolo, fără să se fixeze vreodată pe un singur sens. De la Black Sabbath la Dio și la tot ce a urmat, aceeași imagistică acoperă ocultism sincer, teatru de scenă, provocare și pur design grafic, iar cercetătorii genului au grijă să le separe. Cazul cel mai limpede este gestul mâinii. Ronnie James Dio a spus mereu că l-a popularizat, nu că l-a inventat, și că l-a luat din apărarea malocchio a bunicii sale italiene împotriva deochiului — un gest de protecție, reconvertit în salut rock.

Un inel diavol cu colți se încadrează exact în această tradiție. Nu e despre credință. E despre identitate — să porți ceva care spune că te simți bine pe un teren pe care cei mai mulți îl ocolesc.

Ce comunică de fapt purtarea bijuteriilor diabolice

Întreabă zece oameni de ce poartă un inel cu demon și vei primi zece răspunsuri diferite. Totuși, apar tipare:

• Înfruntarea fricii. A purta fața unui demon e un fel de a spune că deja te-ai uitat la ce te sperie. Inelul e dovada.
• Talisman protector. Dacă întorci o față înspăimântătoare spre exterior, ține la distanță lucruri mai rele. Amuleta cu Pazuzu purtată împotriva lui Lamashtu este versiunea cel mai bine documentată a acestei idei; varianta de catedrală a ei este o lectură modernă, nu una medievală.
• Identitate subculturală. Metal, gotic, biker — imagistica întunecată marchează apartenența la comunități care prețuiesc autenticitatea mai mult decât confortul.
• Sensibilitate estetică. Coarnele, aripile și colții dau o argintărie de efect. Un inel demon corn de bizon cu ochi din CZ albastră este, în esență, o sculptură de purtat.
• Memento mori. Ca și craniile și moartea cu coasa, demonii îți amintesc că viața are o margine. Unora le trebuie acest reminder pe mână.

Simbolul nu te definește — contextul o face. Un inel pentagramă poate fi o declarație wicca despre cele cinci elemente și spirit, sau imagistică ocultă, sau provocare, sau apartenență de fandom, sau pur și simplu o formă care îi place cuiva. Poate fi mai multe dintre ele deodată, fiindcă nimic nu împiedică o wicca să iubească și metalul.

Simbolurile întunecate supraviețuiesc pentru că fac ceea ce simbolurile politicoase nu pot — recunosc umbrele. De la amuletele cu Pazuzu la măștile Oni și la craniile de argint cu coarne, imagistica demonică din bijuterii nu urmărește întunericul de dragul întunericului. Ține de a purta dovada că te-ai uitat. Răsfoiește întreaga colecție de inele cu diavoli și demoni ca să vezi modelele de aproape.